Arhivă pentru Ortodoxie

Cum i-a impartasit IPS Bartolomeu pe doi preoti greco-catolici (Claudiu Tarziu)

Posted in Actualitate with tags , , , , , on Iulie 18, 2008 by lavrentie

Săptămâna trecută, Pr. Daniel Avram, purtător de cuvânt al PS Florentin Crihălmeanu, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, a dat publicitatii urmatoarea precizare:

„Referitor la interviul acordat de Prea Sfinţia Sa Florentin, episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, ziarului Făclia din data de 21-22 iunie a.c., precizăm:
La una dintre întrebările formulate de jurnalista M. TRIPON, Prea Sfinţia Sa Florentin face următoarea remarcă: „Un astfel de exemplu a fost oferit şi în comisie chiar de către vicepreşedintele acesteia, unul dintre înalţii ierarhi ai BOR. Acesta ne-a relatat cum, în timp ce era la Sfânta Liturghie, la cuminecare, a venit un preot unit care i-a spus: «Eu sunt preot greco-catolic şi doresc să mă împărtăşesc». «Ce era să fac?» ne-a întrebat, în comisie, pe noi. «Trebuia să-l dau afară? Sigur că nu. L-am cuminecat şi am continuat celebrarea liturgică »”.

Înaltul ierarh la care face aici referire Prea Sfinţia Sa Florentin este Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Vicepreşedinte în cadrul Comisiei mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică din România.”

PRECIZARE LA PRECIZARE

IPS Mitropolit Bartolomeu Anania precizeaza la rindu-i, astazi:

„La 14 septembrie 2000 (Ziua Crucii), invitat de Asociaţia din Sibiu a Foştilor Deţinuţi Politici şi cu binecuvântarea Arhiepiscopului Andrei de Alba Iulia, am oficiat sfinţirea monumentalului mausoleu din cimitirul oraşului Aiud şi o Liturghie cu parastas în memoria celor decedaţi în odioasa închisoare din aceeaşi localitate, slujbă la care au asistat aproximativ 400 de foşti deţinuţi politici, supravieţuitori „aiudeni”, veniţi din toată ţara.
Înainte de începerea slujbei, chiar în capelă, pe lângă slujitorii deja înveşmântaţi, au apărut doi preoţi bătrâni, îmbrăcaţi în veşminte, unul din ei gârbov, împovărat de ani şi suferinţe. Mi-au spus că sunt greco-catolici, foşti şi ei deţinuţi politici, şi m-au rugat să-i primesc să slujească laolaltă cu noi, pentru ca tot împreună să ne rugăm pentru morţii noştri. Am fost de acord, au slujit, s’au împărtăşit, şi tot împreună am făcut pomenirile. Şi a fost pace.
La proxima întâlnire de dialog cu ierarhii greco-catolici am relatat acest fapt emoţionant şi cu totul special din viaţa mea.
Acum, după aproape opt ani, Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu (cu care, de altfel, am o relaţie personală bună) scoate acest episod din naftalina unei memorii aproximative, spre a denunţa, chipurile, inconsecvenţa mea în contexul „cazului Corneanu”, dar şi spre a pune sub semnul întrebării autoritatea mea morală de a mă pronunţa într-un anume fel. Mult mai tânăr şi fără experienţa celor din generaţia mea, colegului meu din strana stângă îi e greu să realizeze că atunci, în cimitir, se crease o situaţie cu totul excepţională, că eu şi preoţii greco-catolici aveam o platformă comună: anii de temniţă şi numele celor exterminaţi acolo. Cred că, oricum, între gestul meu de la Aiud şi acela al mitropolitului timişoarean este, totuşi, o diferenţă.”

Comentariul meu: Diferenta, pe care IPS Bartolomeu doar o sugereaza, din eleganta sufleteasca fata de fostii camarazi de suferinta greco-catolici, este ca acestia s-au impartasit la ortodocsi si nu ortodocsii la ei. Mitropolitului Corneanu nu i s-a reprosat ca a impartasit greco-catolici, ci ca el insusi s-a impartasit la greco-catolici. IPS Sa si-a abandonat credinta prin acest gest. Din aceasta perspectiva, pozitia exprimata de IPS Bartolomeu in cazul Corneanu – ca si a tuturor mirenilor si monahilor care au cerut aplicarea canoanelor – este indreptatita, logica si consecventa.
Desigur, putem discuta daca e canonic ca preotii greco-catolici sa slujeasca alaturi de cei ortodocsi si sa se impartaseasca fara o pregatire prealabila. Dar asta e o alta dezbatere.

Sursa: Blogul lui Claudiu Tarziu

Sf. Mc. Emilian de la Durostorum (+18 iulie)

Posted in Sinaxar with tags , , , , , , on Iulie 17, 2008 by lavrentie

Auditie online: Troparul Sf. Mc. Emilian de la Durostorum – Maicile de la Manastire Ciolpani

Dupa anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare a acordat libertate crestinismului in imperiul roman, a urmat o perioada de pace pentru Biserica lui Hristos. Dar dupa aproape o jumatate de veac, a aparut o ultima incercare de reinviere a paganismului, pornita de imparatul Iulian Apostatul (361-363), numit asa tocmai pentru ca se lepadase de credinta crestina. El a pus in fruntea armatei numai ofiteri pagani, iar la conducerea marilor unitati administrative demnitari pagani, care aveau misiunea de a reintroduce si de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarandu-se el insusi ca “pontifex maximus”, adica mai marele preotimii pagane. Toate aceste incercari de refacere a paganismului au dus la nemultumiri si chiar la razvratiri fatise din partea crestinilor, incat s-a ajuns, in unele locuri, la noi persecutii impotriva lor. In cursul acestora si-au jertfit viata pentru Hristos si unii crestini din tinuturile dunarene. Intre ei se numara si tanarul Emilian din Durostorum (azi Silistra) pe Dunare.

Din fericire, se cunoaste actul sau martiric, pastrat in latineste si greceste, din care aflam ca era militar si ca era fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus. Acest act descrie pe larg martiriul sau. Se spune ca, dupa ce imparatul a dat edictul prin care crestinismul era interzis in tot imperiul roman, a fost trimis in Durostorum un oarecare Capitolin, “vicarul Traciei”, om “plin de inselaciune si cu mintea intunecata, doritor fiind inca si de varsare de sange si avand mare ravna pentru idoli”, ca sa cerceteze daca se mai aflau crestini. Ajungand la Durostorum, conducatorii cetatii au jurat ca toti locuitorii “se inchina zeilor nostri si neincetat la aduc jertfe cu toata cinstirea”. Bucuros de un asemenea raspuns, Capitolin a chemat la un ospat pe toti dregatorii din cetate. Dar pe cand petreceau ei, tanarul Emilian “privind imprejur si vazand timpul potrivit ca sa castige cununa vietii celei de sus, fiindca se socotea crestin nu numai in fata lui Dumnezeu si a ingerilor, ci si a oamenilor si dorind ca lucrul acesta sa fie aratat tuturor a intrat in templul pagan din cetate si cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adica idolii, a rasturnat altarele si jertfele puse pe ele, apoi a iesit nevazut de nimeni”.

Un slujitor al lui Capitolin vazand cele ce s-au intamplat in templu, l-a instiintat de indata. Plin de manie, a poruncit sa fie gasit vinovatul. Atunci slujitorii lui au vazut trecand prin fata templului un taran oarecare, pe care socotindu-l ca este faptasul, l-au prins si l-au batut. Dar Emilian, vazand ca este chinuit un om nevinovat in locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, marturisind ca el este vinovat pentru cele savarsite in templu. Doi soldati l-au arestat de indata, in ziua de 16 iulie 362, ducandu-l inaintea lui Capitolin, care l-a supus unui interogatoriu. Fiind intrebat care ii este numele, el a raspuns: “Daca ma intrebi de numele meu obisnuit, ma numesc Emilian; daca, dimpotriva, cautati numele meu cel desavarsit, atunci socoteste-ma a ma numi crestin”. Intrebat de ce “a adus ocari nemuritorilor zei”, tanarul Emilian a raspuns cu mult curaj zicand: “Dumnezeu si sufletul meu mi-au poruncit sa calc in picioare pe acesti neinsufletiti, ca sa se arate tuturor ca sunt pietre fara suflet, muti si surzi, in care nu se afla nici un fel de graire”. Plin de manie, Capitolin a cerut sa fie dezbracat si intins cu fata la pamant, poruncind apoi slujitorilor sa-l “umple de rani adanci”. Pe cand era batut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a intrebat din nou cine l-a indemnat la acea fapta, la care, neinfricatul Emilian a raspuns cu aceeasi hotarare, ca numai Dumnezeu si sufletul sau l-au facut sa rastoarne si sa calce in picioare “zeii cei spurcati” si sa arunce “jertfele cele nelegiute”. In fata unei asemenea infruntari, Capitolin a poruncit sa fie intors cu fata in sus si lovit cu aceeasi neindurare si pe piept.

Dupa ce l-au batut vreme indelungata, marturisind din nou ca este “rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit sa fie ars de viu, ca nu cumva curajul si statornicia lui in credinta sa fie urmata si de altii. Atunci slujitorii l-au scos afara din cetate, aproape de malul Dunarii, unde se pregatise un rug pentru el. Emilian le-a cerut ingaduinta sa-l lase sa se roage lui Dumnezeu. Iar dupa ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori in foc. Dar Dumnezeu a facut o noua minune, caci “focul cunoscand pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a pazit intreg si neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacara si i-a ars de tot”. Vazand ca a ramas nevatamat, fericitul Emilian “a marit pe Dumnezeu, si intorcandu-se spre rasarit, s-a insemnat cu semnul crucii si ridicandu-si privirile catre cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primeste sufletul meu! Si zicand acestea, a adormit in pace”. Era in anul Domnului 362, in ziua de 18 iulie.

Actul sau martiric istoriseste mai departe ca femeia lui Capitolin, fiind in taina crestina, a fost rugata de ceilalti marturisitori ai lui Hristos sa ceara de la Barbatul ei trupul noului mucenic spre a fi ingropat dupa cuviinta. Si astfel, uns cu miruri, trupul sau a fost redat pamantului din care a fost zidit, cu cantari duhovnicesti si cu psalmi, undeva in apropierea orasului Durostorum, la locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este praznuit ca sfant si trecut in sinaxar in ziua de 18 iulie, ziua patimirii si mutarii sale la Domnul.

“Stea luminoasa ai aratat Bisericii Tale Hristoase, pe mucenicul Emilian si ostas prea ales care lumineaza acum toata lumea cu lucrari de minuni tainice si goneste intunericul necredintei; de la acesta luminandu-ne, cu dumnezeiasca cuviinta Te laudam pe Tine, Iisuse atotputernice, Mantuitorul sufletelor noastre” (stihira de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie).

Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

„Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 42-44.

Parintele Serafim Rose: „Sa nu afirmam ortodoxia calcand in picioare pe altii”

Posted in Actualitate with tags , , on Iulie 15, 2008 by lavrentie

“Crescând în creştinismul ortodox până când credința devenise însăşi substanța întregii sale ființe, Părintele Serafim îi sfătuia pe oameni să nu caute să-şi afirme Ortodoxia „călcând în picioare” pe alții. Iată ce îi scria unui catehumen ortodox:

Intrucât te pregăteşti pentru Botez, îngăduie-mi să-țin câteva sfaturi:

1. Să nu-ți îngădui să rămâi cantonat în aspectul exterior al Ortodoxiei – fie că e vorba de splendidele slujbe bisericeşti (acea „high church”) de care ai fost atras în copilărie, de rânduiala din afară (post, metanii, etc), de „corectitudinea” după canoane, etc. Toate acestea sunt bune şi de folos, dar dacă le acorzi o importanță exagerată, o sa ai parte de necazuri şi încercări. Tu vii la ortodoxie ca să-L primeşti pe Hristos, şi nu ai voie să uiți niciodată acest lucru.

2. Să te fereşti de atitudinea exagerat de critică. Nu spun să-ți anulezi intelectul şi discernământul, ci mai curând să le subordonezi unei inimi pline de credință („inimă” însemnând nu doar „sentiment”, ci ceva mult mai profund – organul care îl cunoaşte pe Dumnezeu). Din păcate, sunt unii convertiți care se cred foarte „isteți” şi folosesc Ortodoxia ca pe un mijloc de a se simți superiori față de ortodocşii din alte jurisdicții. Desigur, teologia ortodoxă este mult mai profundă şi mai de bun simț decât teologiile greşite ale Apusului modern, însă atitudinea  noastră de temei față de ea trebuie să fie una de smerenie, şi nu de mândrie. Convertiții care se mândresc că „ştiu mai bine” decât catolicii şi protestanții, ajung deseori să „ştie mai bine” şi decât preotul lor din parohie, şi decât episcopul, si până la urmă şi decât Părinții şi întreaga Biserică!

3. Adu-ți aminte de faptul că supraviețuirea ta de creştin ortodox depinde în mare măsură de legătura nemijlocită cu tradiția vie a Ortodoxiei. Este ceva cu neputință de aflat din cărți, cu neputință de definit. Dacă atitudinea ta este smerită şi fără criticism exagerat, dacă Îl aşezi pe Hristos pe primul loc în inima ta şi cauți să trăieşti o viață normală, după rânduiala şi practica ortodoxă, atunci vei avea parte de o astfel de legătură. Din păcate, majoritatea jurisdicțiilor ortodoxe din ziua de azi […] pierd această legătură, datorită duhului lor lumesc. Dar mai este şi o ispită „de-a dreapta”, purcezând din acelaşi hipercriticism despre care am vorbit. Biserica tradiționalistă (vechi-calendaristă) din Grecia se află într-un adevărat haos tocmai din această pricină, pentru că jurisdicțiile se luptă între ele şi se anatemizează reciproc unele pe altele din pricina „corectitudinii canonice”, pierzând din vedere întreaga tradiție în probleme de o mult mai mare finețe […].

Dumneata însuți ai destulă experiență de viață pentru a şti să te fereşti de asemenea ispite, care sunt specifice mai mult celor tineri şi neexperimentați; dar este bine să nu le uităm.”

Ieroschimonahul Damaschin, “Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”

Sursa: cuvseraphimrose.wordpress.com