Arhivă pentru Noul Neamt

Parintele Selafiil de la Noul Neamt

Posted in Generale with tags , , , , on Iulie 17, 2008 by lavrentie

Din volumul “Dragostea care nu cade niciodată” – Părintele Selafiil de la Noul Neamţ.

Părintele Selafiil s‑a născut la 1 sep­­­tembrie 1908 în satul Răco­leşti, Cri­uleni (Basarabia), primind la bo­tez nu­mele de Ciprian. Mama pă­rintelui era o femeie obişnuită, care „se mai du­cea din cînd în cînd la biserică”. Tatăl, du­­pă cum însuşi părintele îşi aminteşte, era „cam beţivan şi nu prea aveai ce grăi cu dîn­sul”. De altfel, nici viitorul stareţ nu a fost prea credincios în copilărie, fi­ind un co­pil mai degrabă năzbîtios, care „fă­cea gă­lă­gie şi rîdea în biserică” şi chiar a luat o dată bătaie de la taică‑său pen­tru asta, pî­rît de o femeie credincioasă.

A început să umble la biserică în ado­les­cenţă, după ce mama i‑a povestit o în­tîm­plare minunată pe care a trăit‑o în co­pilărie. La vîrsta de trei ani, viitorul că­­lugăr a murit şi a petrecut în această sta­re o zi şi o noapte. Tatăl s‑a dus de acum la tîrg să cumpere cele de tre­bu­in­ţă pentru îngropare, iar mama l‑a spălat şi l‑a pus pe pernă ca pe mort, cu can­de­la la cap, şi a chemat femeile ca să‑l plîn­gă. Numai că mare le‑a fost mirarea atunci cînd, pe la miezul nopţii, copilul s‑a sculat şi a cerut… bomboane. Amin­tin­­­du‑şi despre aceasta, părintele spunea că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci, ci a trimis pe Îngerul Său ca să‑l în­vie din morţi, pentru a ajunge la viaţa pe care a avut‑o şi să moară cu chipul pe ca­­re l‑a avut, adică de ieroschimonah, nu de copil.

Viaţa grea a ţăranilor din perioada sta­­linistă l‑a determinat pe tînărul Ci­pri­an să „încerce cum se trăieşte la mă­năs­ti­re şi a văzut că i‑a plăcut”. La început a in­trat în Mănăstirea Ţigăneşti, unde a pe­trecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an. La Mă­năs­tirea Căpriana, ctitoria Sfîn­tu­lui Şte­fan cel Mare, Ciprian a vie­ţuit aproa­pe cinci ani. Aici, pe lîngă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde tre­buia să aibă gri­jă şi de droaia de copii care trăiau la mă­năstire, să‑i pună la treabă. Bătrînul îşi aminteşte că uneori era nevoit „să‑i mai croiască cu varga”, pentru că erau zbîn­ţuiţi. Această stare de lucruri nu‑i con­venea tînărului înse­tat de viaţa că­lu­gă­rilor, despre care citea cu mult nesaţ în „Vieţile Sfinţilor”. „Oare am lăsat eu lu­mea, gîndea tînărul Ciprian, ca să vin aici să bat copiii oa­menilor?” Şi într‑o noap­te, fără să spună nimănui, şi‑a luat trais­ta şi a fugit cu trenul la Mănăstirea Dra­gomirna, peste Prut.

La Dragomirna, îşi amintea părintele, era o bună rînduială călugărească şi mă­năstirea era bogată, avînd mîncare bună, încît hrăneau porcii cu cartofi, spre deo­sebire de Basarabia, unde nici fraţii nu‑şi permiteau întotdeauna cartofi la masă. În această mănăstire a petrecut un an, nu pentru că nu s‑ar fi împăcat cu sta­re­ţul sau nu i‑ar fi plăcut, ci pentru că sta­re­ţul de la Căpriana a mijlocit la epis­cop să‑l trimită înapoi în Basarabia.

Ciprian a intrat în mănăstire după ar­ma­tă, la vîrsta de douăzeci şi doi de ani, şi a petre­cut la ascultare şase ani, înde­pli­nind cele mai diferite munci. Părintele spu­nea că el „nu a fost cărturar, dar a fă­cut întot­deauna ascultare cum se cu­vi­ne”. La vîrsta de douăzeci şi opt de ani a fost călugărit cu numele Serafim, iar pes­te zece ani a fost făcut diacon.

Prigoana stalinistă nu l‑a ocolit şi în 1945 a fost arestat pentru „propagandă re­ligioasă”. Un alt bătrîn, aflat încă în via­ţă, îşi aminteşte că era în grădină îm­pre­ună cu părintele Serafim atunci cînd acesta, văzînd că se apropie cineva din de­părtare, a zis: „Aiştia vin după mine”. Aşa a şi fost, căci cei veniţi l‑au arestat. După arestare, a fost ţinut trei luni la in­te­rogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care‑l interoga că a fost tră­dat de un „călugăr” care a venit la ei în mă­năstire. Astfel de „călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate mănăs­ti­ri­le, ca să informeze despre fie­care.

Părintele a petrecut în lagăr, în Si­be­ria, cinci ani, însă nu a povestit niciodată ni­mic grozav despre cele îndurate acolo, aşa încît puţini ştiau că a fost în lagăr. Toa­te povestirile bătrînului despre acea pe­rioadă sînt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir.

După eliberarea sa, nu i s‑a permis să vi­nă înapoi în Basarabia, fiind trimis în re­giunea Odessei. Aici a petrecut încă trei ani, pînă la moartea lui Stalin, de un­de s‑a întors în Basarabia şi a fost primit în Mănăstirea Suruceni.

În 1954, episcopul rus Nectarie îl hi­ro­to­neşte ieromonah. Va mai petrece în Mă­năstirea Suruceni pînă în 1959, prie­te­nind cu stareţul mănăstirii, Paisie. Îm­pre­u­nă au muncit la restabilirea aces­tei mă­năs­tiri, aducînd‑o la o stare foarte bu­nă. Însă în 1959 a început în­chiderea mă­năs­ti­rilor în Ba­sarabia, rămînînd des­chi­se nu­mai do­uă, Căpriana şi Noul Neamţ. Pă­rintele a fost nevoit să se mute la Noul Neamţ.

În 1961 a fost închisă şi Mănăstirea No­ul Neamţ, fiind transformată în spital pen­tru tuberculoşi şi în muzeu al Răz­bo­iu­lui ruso‑german, pe acolo des­fă­şu­rîn­du-se operaţia „Iaşi – Chişinău”. Toţi că­lu­gării au fost trimişi în maşini pe la ca­se­le lor, doar unii au avut posibilitate să ple­ce în Ucraina, Rusia, România sau Gre­cia.

Cam în această perioadă, părintele l‑a cu­noscut pe Sfîntul Kukşa de la Odessa, prin intermediul altui părinte îndu­hov­ni­cit de la noi, Serghie „cel fără picior”, ca­re, pe vremea cînd era frate, a fost timp de trei ani chileinic al Sfîn­tului Kukşa.

După închiderea mănăstirilor, părin­te­le Serafim (viitorul Selafiil) s‑a întors la el în sat, unde a petrecut pînă în 1997, în­tr‑o cămăruţă, unde îşi ţinea rînduiala sa călugărească. În sat, părintele săvîrşea une­ori botezuri sau cununii în taină şi măr­turisea puţinii credincioşi care mai ră­măseseră. Despre acea perioadă părin­te­­le îşi amintea că avea o mulţime de bani, pe care nu i‑a folosit niciodată pen­tru sine. Unul dintre săteni a mărturisit că, fiind în sat o femeie ră­masă pe dru­muri după divorţ, părintele a cumpărat o căsuţă din banii săi şi, chemînd‑o la si­ne pe femeie, i‑a dat cheia ca să trăiască aco­­lo ea şi copiii săi. În­treaga viaţă a pă­rin­­telui a fost o miloste­nie adusă celor ca­­re îl cunoşteau.

Spre bătrîneţe, părintele a orbit, pe­tre­cîn­du‑şi ultimii douăzeci şi trei de ani ai vieţii mai mult în rugăciune.
În 1997 a fost readus în Mănăstirea No­­ul Neamţ, pe vremea stăreţiei ador­mi­tu­lui Prea Sfinţit Dorimedont, de care a şi fost tuns în schima mare, la doar cî­te­va săptămîni, primind numele de Se­la­fiil.

Bătrînul Selafiil a fost o comoară du­hov­nicească de nepreţuit pentru obştea de la Noul Neamţ, alcătuită iniţial nu­mai din călugări tineri. Prin sfaturile şi pil­da sa de viaţă, alături de ceilalţi cîţiva bă­trîni care au revenit după prigoana co­munistă, părintele Selafiil a restabilit con­tinuitatea, după ruptura de treizeci de ani produsă în monahismul basa­ra­bean. La rugăciunile bătrînului mulţi fraţi s‑au iz­băvit de pa­timile şi gîndurile care îi chi­nuiau, iar alţii pot povesti cazuri mi­nu­nate pe care Dumnezeu le‑a săvîrşit prin smeritul pă­rinte. Odată părintele i-a măr­turisit unui ucenic de chilie: „Viaţa mea s‑a terminat demult, dar Dumnezeu mă mai lasă să trăiesc pentru alţii”.

Smerenia stareţului Selafiil l‑a ascuns de slava oamenilor şi el a petrecut retras în chiliuţa sa, unde a fost vizitat de foar­te puţină lume. Învăţătura bătrînului Se­la­fiil se cuprinde în aceste cîteva cu­vin­te, pe care le repeta tuturor: „Acestea tre­buie să le avem noi: smerenia vame­şu­lui, blîndeţea lui David, răbdarea lui Iov şi dragostea care niciodată nu cade”.

Părintele Selafiil s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 şi a fost în­mor­mîn­tat la Mănăstirea Noul Neamţ.

Sursa: savatie.wordpress.com

Anunțuri