Archive for the Generale Category

Sf. Mc. Emilian de la Durostorum (+18 iulie)

Posted in Sinaxar with tags , , , , , , on Iulie 17, 2008 by lavrentie

Auditie online: Troparul Sf. Mc. Emilian de la Durostorum – Maicile de la Manastire Ciolpani

Dupa anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare a acordat libertate crestinismului in imperiul roman, a urmat o perioada de pace pentru Biserica lui Hristos. Dar dupa aproape o jumatate de veac, a aparut o ultima incercare de reinviere a paganismului, pornita de imparatul Iulian Apostatul (361-363), numit asa tocmai pentru ca se lepadase de credinta crestina. El a pus in fruntea armatei numai ofiteri pagani, iar la conducerea marilor unitati administrative demnitari pagani, care aveau misiunea de a reintroduce si de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarandu-se el insusi ca “pontifex maximus”, adica mai marele preotimii pagane. Toate aceste incercari de refacere a paganismului au dus la nemultumiri si chiar la razvratiri fatise din partea crestinilor, incat s-a ajuns, in unele locuri, la noi persecutii impotriva lor. In cursul acestora si-au jertfit viata pentru Hristos si unii crestini din tinuturile dunarene. Intre ei se numara si tanarul Emilian din Durostorum (azi Silistra) pe Dunare.

Din fericire, se cunoaste actul sau martiric, pastrat in latineste si greceste, din care aflam ca era militar si ca era fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus. Acest act descrie pe larg martiriul sau. Se spune ca, dupa ce imparatul a dat edictul prin care crestinismul era interzis in tot imperiul roman, a fost trimis in Durostorum un oarecare Capitolin, “vicarul Traciei”, om “plin de inselaciune si cu mintea intunecata, doritor fiind inca si de varsare de sange si avand mare ravna pentru idoli”, ca sa cerceteze daca se mai aflau crestini. Ajungand la Durostorum, conducatorii cetatii au jurat ca toti locuitorii “se inchina zeilor nostri si neincetat la aduc jertfe cu toata cinstirea”. Bucuros de un asemenea raspuns, Capitolin a chemat la un ospat pe toti dregatorii din cetate. Dar pe cand petreceau ei, tanarul Emilian “privind imprejur si vazand timpul potrivit ca sa castige cununa vietii celei de sus, fiindca se socotea crestin nu numai in fata lui Dumnezeu si a ingerilor, ci si a oamenilor si dorind ca lucrul acesta sa fie aratat tuturor a intrat in templul pagan din cetate si cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adica idolii, a rasturnat altarele si jertfele puse pe ele, apoi a iesit nevazut de nimeni”.

Un slujitor al lui Capitolin vazand cele ce s-au intamplat in templu, l-a instiintat de indata. Plin de manie, a poruncit sa fie gasit vinovatul. Atunci slujitorii lui au vazut trecand prin fata templului un taran oarecare, pe care socotindu-l ca este faptasul, l-au prins si l-au batut. Dar Emilian, vazand ca este chinuit un om nevinovat in locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, marturisind ca el este vinovat pentru cele savarsite in templu. Doi soldati l-au arestat de indata, in ziua de 16 iulie 362, ducandu-l inaintea lui Capitolin, care l-a supus unui interogatoriu. Fiind intrebat care ii este numele, el a raspuns: “Daca ma intrebi de numele meu obisnuit, ma numesc Emilian; daca, dimpotriva, cautati numele meu cel desavarsit, atunci socoteste-ma a ma numi crestin”. Intrebat de ce “a adus ocari nemuritorilor zei”, tanarul Emilian a raspuns cu mult curaj zicand: “Dumnezeu si sufletul meu mi-au poruncit sa calc in picioare pe acesti neinsufletiti, ca sa se arate tuturor ca sunt pietre fara suflet, muti si surzi, in care nu se afla nici un fel de graire”. Plin de manie, Capitolin a cerut sa fie dezbracat si intins cu fata la pamant, poruncind apoi slujitorilor sa-l “umple de rani adanci”. Pe cand era batut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a intrebat din nou cine l-a indemnat la acea fapta, la care, neinfricatul Emilian a raspuns cu aceeasi hotarare, ca numai Dumnezeu si sufletul sau l-au facut sa rastoarne si sa calce in picioare “zeii cei spurcati” si sa arunce “jertfele cele nelegiute”. In fata unei asemenea infruntari, Capitolin a poruncit sa fie intors cu fata in sus si lovit cu aceeasi neindurare si pe piept.

Dupa ce l-au batut vreme indelungata, marturisind din nou ca este “rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit sa fie ars de viu, ca nu cumva curajul si statornicia lui in credinta sa fie urmata si de altii. Atunci slujitorii l-au scos afara din cetate, aproape de malul Dunarii, unde se pregatise un rug pentru el. Emilian le-a cerut ingaduinta sa-l lase sa se roage lui Dumnezeu. Iar dupa ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori in foc. Dar Dumnezeu a facut o noua minune, caci “focul cunoscand pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a pazit intreg si neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacara si i-a ars de tot”. Vazand ca a ramas nevatamat, fericitul Emilian “a marit pe Dumnezeu, si intorcandu-se spre rasarit, s-a insemnat cu semnul crucii si ridicandu-si privirile catre cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primeste sufletul meu! Si zicand acestea, a adormit in pace”. Era in anul Domnului 362, in ziua de 18 iulie.

Actul sau martiric istoriseste mai departe ca femeia lui Capitolin, fiind in taina crestina, a fost rugata de ceilalti marturisitori ai lui Hristos sa ceara de la Barbatul ei trupul noului mucenic spre a fi ingropat dupa cuviinta. Si astfel, uns cu miruri, trupul sau a fost redat pamantului din care a fost zidit, cu cantari duhovnicesti si cu psalmi, undeva in apropierea orasului Durostorum, la locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este praznuit ca sfant si trecut in sinaxar in ziua de 18 iulie, ziua patimirii si mutarii sale la Domnul.

“Stea luminoasa ai aratat Bisericii Tale Hristoase, pe mucenicul Emilian si ostas prea ales care lumineaza acum toata lumea cu lucrari de minuni tainice si goneste intunericul necredintei; de la acesta luminandu-ne, cu dumnezeiasca cuviinta Te laudam pe Tine, Iisuse atotputernice, Mantuitorul sufletelor noastre” (stihira de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie).

Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

„Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 42-44.

Anunțuri

Parintele Selafiil de la Noul Neamt

Posted in Generale with tags , , , , on Iulie 17, 2008 by lavrentie

Din volumul “Dragostea care nu cade niciodată” – Părintele Selafiil de la Noul Neamţ.

Părintele Selafiil s‑a născut la 1 sep­­­tembrie 1908 în satul Răco­leşti, Cri­uleni (Basarabia), primind la bo­tez nu­mele de Ciprian. Mama pă­rintelui era o femeie obişnuită, care „se mai du­cea din cînd în cînd la biserică”. Tatăl, du­­pă cum însuşi părintele îşi aminteşte, era „cam beţivan şi nu prea aveai ce grăi cu dîn­sul”. De altfel, nici viitorul stareţ nu a fost prea credincios în copilărie, fi­ind un co­pil mai degrabă năzbîtios, care „fă­cea gă­lă­gie şi rîdea în biserică” şi chiar a luat o dată bătaie de la taică‑său pen­tru asta, pî­rît de o femeie credincioasă.

A început să umble la biserică în ado­les­cenţă, după ce mama i‑a povestit o în­tîm­plare minunată pe care a trăit‑o în co­pilărie. La vîrsta de trei ani, viitorul că­­lugăr a murit şi a petrecut în această sta­re o zi şi o noapte. Tatăl s‑a dus de acum la tîrg să cumpere cele de tre­bu­in­ţă pentru îngropare, iar mama l‑a spălat şi l‑a pus pe pernă ca pe mort, cu can­de­la la cap, şi a chemat femeile ca să‑l plîn­gă. Numai că mare le‑a fost mirarea atunci cînd, pe la miezul nopţii, copilul s‑a sculat şi a cerut… bomboane. Amin­tin­­­du‑şi despre aceasta, părintele spunea că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci, ci a trimis pe Îngerul Său ca să‑l în­vie din morţi, pentru a ajunge la viaţa pe care a avut‑o şi să moară cu chipul pe ca­­re l‑a avut, adică de ieroschimonah, nu de copil.

Viaţa grea a ţăranilor din perioada sta­­linistă l‑a determinat pe tînărul Ci­pri­an să „încerce cum se trăieşte la mă­năs­ti­re şi a văzut că i‑a plăcut”. La început a in­trat în Mănăstirea Ţigăneşti, unde a pe­trecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an. La Mă­năs­tirea Căpriana, ctitoria Sfîn­tu­lui Şte­fan cel Mare, Ciprian a vie­ţuit aproa­pe cinci ani. Aici, pe lîngă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde tre­buia să aibă gri­jă şi de droaia de copii care trăiau la mă­năstire, să‑i pună la treabă. Bătrînul îşi aminteşte că uneori era nevoit „să‑i mai croiască cu varga”, pentru că erau zbîn­ţuiţi. Această stare de lucruri nu‑i con­venea tînărului înse­tat de viaţa că­lu­gă­rilor, despre care citea cu mult nesaţ în „Vieţile Sfinţilor”. „Oare am lăsat eu lu­mea, gîndea tînărul Ciprian, ca să vin aici să bat copiii oa­menilor?” Şi într‑o noap­te, fără să spună nimănui, şi‑a luat trais­ta şi a fugit cu trenul la Mănăstirea Dra­gomirna, peste Prut.

La Dragomirna, îşi amintea părintele, era o bună rînduială călugărească şi mă­năstirea era bogată, avînd mîncare bună, încît hrăneau porcii cu cartofi, spre deo­sebire de Basarabia, unde nici fraţii nu‑şi permiteau întotdeauna cartofi la masă. În această mănăstire a petrecut un an, nu pentru că nu s‑ar fi împăcat cu sta­re­ţul sau nu i‑ar fi plăcut, ci pentru că sta­re­ţul de la Căpriana a mijlocit la epis­cop să‑l trimită înapoi în Basarabia.

Ciprian a intrat în mănăstire după ar­ma­tă, la vîrsta de douăzeci şi doi de ani, şi a petre­cut la ascultare şase ani, înde­pli­nind cele mai diferite munci. Părintele spu­nea că el „nu a fost cărturar, dar a fă­cut întot­deauna ascultare cum se cu­vi­ne”. La vîrsta de douăzeci şi opt de ani a fost călugărit cu numele Serafim, iar pes­te zece ani a fost făcut diacon.

Prigoana stalinistă nu l‑a ocolit şi în 1945 a fost arestat pentru „propagandă re­ligioasă”. Un alt bătrîn, aflat încă în via­ţă, îşi aminteşte că era în grădină îm­pre­ună cu părintele Serafim atunci cînd acesta, văzînd că se apropie cineva din de­părtare, a zis: „Aiştia vin după mine”. Aşa a şi fost, căci cei veniţi l‑au arestat. După arestare, a fost ţinut trei luni la in­te­rogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care‑l interoga că a fost tră­dat de un „călugăr” care a venit la ei în mă­năstire. Astfel de „călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate mănăs­ti­ri­le, ca să informeze despre fie­care.

Părintele a petrecut în lagăr, în Si­be­ria, cinci ani, însă nu a povestit niciodată ni­mic grozav despre cele îndurate acolo, aşa încît puţini ştiau că a fost în lagăr. Toa­te povestirile bătrînului despre acea pe­rioadă sînt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir.

După eliberarea sa, nu i s‑a permis să vi­nă înapoi în Basarabia, fiind trimis în re­giunea Odessei. Aici a petrecut încă trei ani, pînă la moartea lui Stalin, de un­de s‑a întors în Basarabia şi a fost primit în Mănăstirea Suruceni.

În 1954, episcopul rus Nectarie îl hi­ro­to­neşte ieromonah. Va mai petrece în Mă­năstirea Suruceni pînă în 1959, prie­te­nind cu stareţul mănăstirii, Paisie. Îm­pre­u­nă au muncit la restabilirea aces­tei mă­năs­tiri, aducînd‑o la o stare foarte bu­nă. Însă în 1959 a început în­chiderea mă­năs­ti­rilor în Ba­sarabia, rămînînd des­chi­se nu­mai do­uă, Căpriana şi Noul Neamţ. Pă­rintele a fost nevoit să se mute la Noul Neamţ.

În 1961 a fost închisă şi Mănăstirea No­ul Neamţ, fiind transformată în spital pen­tru tuberculoşi şi în muzeu al Răz­bo­iu­lui ruso‑german, pe acolo des­fă­şu­rîn­du-se operaţia „Iaşi – Chişinău”. Toţi că­lu­gării au fost trimişi în maşini pe la ca­se­le lor, doar unii au avut posibilitate să ple­ce în Ucraina, Rusia, România sau Gre­cia.

Cam în această perioadă, părintele l‑a cu­noscut pe Sfîntul Kukşa de la Odessa, prin intermediul altui părinte îndu­hov­ni­cit de la noi, Serghie „cel fără picior”, ca­re, pe vremea cînd era frate, a fost timp de trei ani chileinic al Sfîn­tului Kukşa.

După închiderea mănăstirilor, părin­te­le Serafim (viitorul Selafiil) s‑a întors la el în sat, unde a petrecut pînă în 1997, în­tr‑o cămăruţă, unde îşi ţinea rînduiala sa călugărească. În sat, părintele săvîrşea une­ori botezuri sau cununii în taină şi măr­turisea puţinii credincioşi care mai ră­măseseră. Despre acea perioadă părin­te­­le îşi amintea că avea o mulţime de bani, pe care nu i‑a folosit niciodată pen­tru sine. Unul dintre săteni a mărturisit că, fiind în sat o femeie ră­masă pe dru­muri după divorţ, părintele a cumpărat o căsuţă din banii săi şi, chemînd‑o la si­ne pe femeie, i‑a dat cheia ca să trăiască aco­­lo ea şi copiii săi. În­treaga viaţă a pă­rin­­telui a fost o miloste­nie adusă celor ca­­re îl cunoşteau.

Spre bătrîneţe, părintele a orbit, pe­tre­cîn­du‑şi ultimii douăzeci şi trei de ani ai vieţii mai mult în rugăciune.
În 1997 a fost readus în Mănăstirea No­­ul Neamţ, pe vremea stăreţiei ador­mi­tu­lui Prea Sfinţit Dorimedont, de care a şi fost tuns în schima mare, la doar cî­te­va săptămîni, primind numele de Se­la­fiil.

Bătrînul Selafiil a fost o comoară du­hov­nicească de nepreţuit pentru obştea de la Noul Neamţ, alcătuită iniţial nu­mai din călugări tineri. Prin sfaturile şi pil­da sa de viaţă, alături de ceilalţi cîţiva bă­trîni care au revenit după prigoana co­munistă, părintele Selafiil a restabilit con­tinuitatea, după ruptura de treizeci de ani produsă în monahismul basa­ra­bean. La rugăciunile bătrînului mulţi fraţi s‑au iz­băvit de pa­timile şi gîndurile care îi chi­nuiau, iar alţii pot povesti cazuri mi­nu­nate pe care Dumnezeu le‑a săvîrşit prin smeritul pă­rinte. Odată părintele i-a măr­turisit unui ucenic de chilie: „Viaţa mea s‑a terminat demult, dar Dumnezeu mă mai lasă să trăiesc pentru alţii”.

Smerenia stareţului Selafiil l‑a ascuns de slava oamenilor şi el a petrecut retras în chiliuţa sa, unde a fost vizitat de foar­te puţină lume. Învăţătura bătrînului Se­la­fiil se cuprinde în aceste cîteva cu­vin­te, pe care le repeta tuturor: „Acestea tre­buie să le avem noi: smerenia vame­şu­lui, blîndeţea lui David, răbdarea lui Iov şi dragostea care niciodată nu cade”.

Părintele Selafiil s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 şi a fost în­mor­mîn­tat la Mănăstirea Noul Neamţ.

Sursa: savatie.wordpress.com

Taci…

Posted in Generale with tags , , , , , on Iulie 17, 2008 by lavrentie

-Taci, cînd intri în Biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi !
-Taci, cînd pleci de la Biserică, pentru ca Duhul Sfînt să poată rodi !
-Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros !

-Taci, atunci cînd ai vorbit destul !
-Taci, pînă cînd îţi vine rîndul să vorbeşti !
-Taci, atunci cînd eşti provocat !
-Taci, atunci cînd te-a supărat fratele tău şi eşti nervos şi iritat !
-Taci, cînd eşti ispitit să calomniezi pe aproapele tău !
-Taci, cînd ai timp să gîndeşti înainte de a vorbi !
Răspunde, atunci cînd este primejduită şi atacată Credinţa !

Sursa: http://hristofor.wordpress.com/

Parintele Amfilohie – Despre curajul marturisirii adevarului

Posted in Generale with tags , , , on Iulie 15, 2008 by lavrentie